Problema avorturilor

Am observat ca toata lumea vorbeste despre acest subiect foarte delicat. Si in presa, si pe bloguri, la radio, intre prieteni, in parlament (sau unde se presupune ca se va vota legea aia dubioasa) si de asemenea am observat ca parerile oamenilor sunt foarte diferite pe acest subiect.

Personal nu am nimic nou sau interesant acestei povesti, insa incerc sa ma lamuresc pe cat posibil de partea cui sunt. Cei pro avorturi, sau cei contra avorturi? Recunosc, eu nu as face avort nici daca ar sta cineva cu pistolul la capul meu! Nici acum, si nu as fi facut nici daca as fi ramas insarcinata cand eram mai pe la 19 ani asa. Insa nu neaprat pentru ca as fi simtit ca fac o crima, ci din frica ca ar putea fi singura sansa sa se intample asta. Pentru mine partea morala a avortului e putin gri. Asa ca am decis sa fiu egoista si sa ma gandesc la mine mai mult decat la ce as purta in mine.

Am avut o colega de liceu (cred ca prin clasa a 11-a s-a intamplat prima oara) care a facut 2 avorturi pana in clasa a 12-a. Inca nu suntem siguri daca au fost 3, dar sa presupunem ca au fost 2. E mai mult decat suficient. Din punctul asta de vedere nu era foarte inteligenta, si avea un prieten foarte imbecil. Cand a fost intrebata de ce nu se protejeaza ne-a zis foarte linistita ca el este alergic la prezervative. Si i-am zis SUPER! Nici mie nu-mi plac, asta nu inseamna ca ma bazez pe noroc de cate ori fac sex. Exista anticonceptionale…exista pastila de a doua zi in cel mai rau caz. Argumentul ei contra pastilelor a fost ca el nu o lasa sa le ia. Cat de greu ar fi fost sa le ascunda la scoala undeva si sa le ia in fiecare zi in pauza mare? Cum ar fi putut el afla ca ea ea pastile? N-ar mai fi ramas insarcinata? ASTA E SCOPUL!!

Avem deasemenea spre exemplu perioada ceausista in care avorturile erau interzise (filmul 4 luni 3 saptamani si 2 zile este foarte elocvent pentru acea perioada) si femeile tot faceau avorturi. In conditii lipsite de igiena, pline de spaima, si de stres care se adaugau traumelor produse de aceasta interventie. Nu a ajutat cu nimic interzicerea avorturilor, tot s-au intamplat. De asemenea cred ca daca trimiti la psiholog o femeie care deja s-a decis ca vrea sa faca un avort este mult prea tarziu. Cred ca cel tarziu in clasa a 10-a (totusi, la cat de repede se misca copiii din ziua de azi s-ar putea sa fie nevoie de astfel de consilieri mai devreme) fetele ar trebui luate fiecare in parte de un consilier care sa le explice ce si cum se face, ce metode contraceptive au la dispozitie, si ce riscuri sunt in a nu folosi nici unul.

De ce spun ca ar trebui luate separat si nu in grup? Pentru ca intotdeauna o sa se gaseasca cel putin cate o desteapta care are impresia ca stie ea tot si va face glume si mistouri, facandu-le pe celelalte fete fie sa se simta jenate, fie sa ia totul in gluma si sa nu inteleaga nimic. Eu asta imi aduc aminte de la orele pe care le-au tinut cei de la Always si OB in scolile la care am fost eu. Si recunosc ca mi-a fost intotdeauna jena sa ma duc la cabinetul de planning familial pentru ca nu stiam ce se intampla acolo. Imi imaginam ca ma va judeca ca vreau sa imi incep viata sexuala, sau ca ma va judeca ca mi-am inceput-o deja. Multe fete nu vor sa vorbeasca cu medicul de familie de frica ideii ca vor afla parintii, nu vorbesc cu rudele de sex feminin din acelasi motiv si ajung in final sa vorbeasca despre asta cu niste prietene la fel de neavizate ca si ele care nu le aduc nici un fel de lamurire.

In concluzie, nu am ajuns la nici o concluzie. Nu sunt nici pro avort, insa nici contra. Cred ca daca cineva vrea sa faca asta nu ar trebui oprit. Cred cu tarie insa in puterea unei educatii solide care ar putea duce la scaderea numarului de femei care vor sa faca asta. Si nu cred ca ar trebui pusa problema asa cum s-a pus la droguri (Nu fumati iarba, cocaina ucide!) ci ar trebui o abordare foarte delicata a acestei probleme. Daca aruncam cu pietre si cuvinte dure la adresa celor care fac avorturi le vom speria si se va ajunge din nou la avorturi pe ascuns care nu fac nimanui nici un bine.

Toate acestea fiind spuse, ma voi apuca de munca acum

Ma inclin.

O poveste de dragoste, poate – Martin Page

Asa cum ziceam ieri, o sa va povestesc putin despre o carte care mie mi-a placut foarte mult, si pentru care titlul articolului este reprezentativ.

Astfel, voi vorbi putin despre Virgile. El este un tip de 31 de ani, ipohondru, vizitator regulat la cabinetul psihologului (n-as putea spune acum daca era psiholog sau psihiatru, dar recunosc ca i-ar fi fost potrivit un psihiatru si eventual chiar o camasa de forta…), un tip ce face yoga si mananca sanatos pentru atingerea unui echilibru interior care nu i-a fost neaparat insuflat de parintii care aveau si ei unul dintre spectaculoasele numere ale unui circ, alaturi de care faceau popasuri scurte si dese in diverse localitati din Franta. Are multe cunostinte, insa o singura prietena care nici ea nu este foarte cu picioarele pe pamant (Armelle, o fost colega de facultate, care isi doreste sa devina clarvazatoare, ghicitoare si altele pe domeniul asta), un job mediocru in publicitate, un apartament mic si dubios intr-un bloc de prostituate. Mai pe scurt, o viata mediocra.

Ceea ce da peste cap toata existenta lui mediocra si echilibrata este un mesaj vocal de la o anumita Clara, care il informeaza ca il paraseste. Ce este deconcertant in aceasta poveste v-ati putea intreba? Un tip obisnuit, poate indragostit, este parasit. Mare lucru! Au trecut altii si prin chestii mai grele. Ei, problema aici este ca Virgile nu-si aminteste macar sa o fi cunoscut pe Clara, dar sa mai si aiba o relatie cu ea?

Din acest moment, viata lui Virgile se transforma intr-un vartej al ipohondriei, depresiei si mediocritatii la care nu vrea sa renunte in nici un chip.

Panza de paianjen in care esti prins cititnd aceasta carte se sfarseste brusc, ciudat si te lasa cu o adevarata senzatie de incomplet. Si trebuie sa recunosc ca nu ma deranjeaza. Mie imi plac incheierile astea in coada de peste in care pot sa creez eu o incheiere potrivita pentru sufletul si creierul meu, decat sa imi fie bagat pe gat un sfarsit care sa ma faca sa urasc timpul petrecut citind respectiva carte.

Motivul pentru care consider ca mi-a placut asa de mult cartea este ca ma regasesc cumva in Virgile. Am fost si eu plimbata dintr-un oras in altul, nu am simtit niciodata o senzatie de statornicie undeva, parintii mei nu sunt neaparat un exemplu de echilibru, sunt putin ipohondra si vreau un job in publicitate (recunosc ca m-a incantat descrierea acestei indeletniciri). Sunt intr-adevar si multe diferente intre noi, in sensul in care eu sunt impacata cu viata pe care am dus-o cand eram mica, nu o sa refuz niciodata o marire de salariu, vreau sa am o casa intr-un cartier ok, ma obisnuiesc repede cu schimbarile, nu o sa-i mint niciodata pe ai mei ca am un salariu mic doar pentru ca mi-e rusine de ce vor crede despre mine (HINT : Ar fi foarte mandri!!), si cred ca exemplele ar putea continua.

All in all, e o carte foarte misto, pe care eu o recomand cu multa caldura.

P.S. : Am incercat sa nu divulg prea mult din carte pentru a pastra posibilia dorinta voastra de a o citi. Eu n-as mai citi o carte daca as citit un review care e plin de spoilere. 

Astfel, va urez lectura placuta si o primavara mai frumoasa decat am avut pana acum.

Ma inclin.

Twitter fan

Cine ar fi crezut, in urma cu cativa ani – atunci cand mi-am facut un cont de Twitter , ca voi deveni un fan al acestui site? Mai demult eram foarte rapida in a accepta tot felul de invitatii dubioase pentru diverse site-uri. Si mi-am facut cont pe toate. Hi5, Facebook, Twitter, MySpace, si multe altele pe care cum nu mi le amintesc. Insa niciodata nu am fost un pioner, desi as fi putut fi. Pe toate le-am lasat sa ma astepte ani de zile pana cand mi s-a parut mie suficient de interesanta repsectiva platforma de socializare. Sunt sigura ca am cont de Twitter de cand eram la Timisoara, asta insemnand cel putin 4 ani, si il folosesc de cateva zile. Am si followeri, pe care ii am de cand am deschis contul ) Trebuie sa recunosc ca e foarte dragut, sa iti poti imagina macar ca cineva citeste ce faci, ce spui si ca poate ii intereseaza. Ca altfel nu te-ar mai “urma” nu?

O sa vedem cat de mult ma tine entuziastmul. Chiar sunt curioasa. Daca e la fel ca si cu blogul, de care ma entuziastmez odata la 100 de ani, o sa fie cam trist. Dar poate de data asta o sa fiu mai consecventa.

In afara de asta, Pastele meu a fost linistit, si sunt trista ca nu am apucat totusi sa citesc. Am recuperat astazi la munca Citesc “Legaturi primejdioase” de Choderlos de Laclos si recunosc ca e delicioasa. Tinerele din ziua de azi ar trebui sa aiba cartea asta ca lectura obligatorie. Sa invete si ele cum se pastreaza aparentele macar. Pentru ca nici atunci femeile nu erau sfinte, dar asta nu o stia multa lume despre ele. Promit sa revin cu review in stil personal dupa ce o termin.

N-am apucat sa scriu review despre o alta carte pe care am citit-o si care de asemenea a fost savurata pe nerasuflate ce se cheama “O poveste de dragoste, poate” de Martin Page (tipul ce a scris “M-am hotarat sa devin prost” – carte ce nu am apucat sa o citesc) dar promit ca vine in timp scurt

Astfel, inchei o zi furtunoasa, la propriu, ca la figurat nu a fost mare lucru de capul ei.

Ma inclin.

Tot ce mi-a ramas de facut…

In anul urmator hotararii de a pleca intro tara mai ploioasa, cu un sistem de invatamant mai bun si oameni mai putin prietenosi (cel putin asa am auzit pana acum) am reusit sa aplic la facultate, sa fiu acceptata, sa primesc acceptul unui imprumut de studii de la guvernul britanic, sa imi fie refuzata cererea de imprumut de la bancile romanesti, sa trimit acte, sa ma cert cu fundatia prin care am aplicat initial, sa ma enervez, sa nu pot pleca, sa primesc imprumut de la banca romaneasca, si sa aplic din nou la facultatile din UK. Tot ce pot sa fac acum este sa astept. Si trebuie sa recunosc ca si data trecuta m-a “omorat” asteptarea asta.

Cel mai tare m-a distrat cand am aplicat anul asta momentul in care mi-au cerut o noua scrisoare de intentie, pentru ca aia de anul trecut nu mai e buna. DE CE? Motivele pentru care vreau sa ma duc in UK la facultate nu s-au schimbat din Mai anul trecut pana in Februarie anul asta. Si nu cred ca s-ar schimba nici daca ar mai trece cativa ani (desi as fi putin mai disperata sa plec odata). Cu toate astea eu nu am avut voie sa folosesc aceeasi scrisoare ca anul trecut. Si culmea e ca am facut alta. Si mi-au zis ca nu e buna . Atunci am luat frumos scrisoarea de anul trecut, am rescris 2 paragrafe si am trimis-o inapoi. Asa a fost buna. Momentan tind sa cred ca nu suficient de buna avand in vedere ca au trecut deja 4 saptamani de cand am aplicat.

Anul trecut am asteptat 3 saptamani cu sufletul la gura (ca sa fiu sincera doar o saptamana a fost chiar asa nasoala) si abia cand m-am linistit am primit raspuns de la facultatea la care vroiam sa merg. Acum au trecut deja 4 saptamani, iar ultima a fost cam nasoala: am verificat mail-ul de cateva ori pe zi, am trimis mail-uri de test doar ca sa vad daca merge mail-ul, am verificat din nou dupa cat timp am primit anul trecut raspuns, etc. Tot incerc sa imi spun ca o sa primesc raspuns si daca ma accepta si daca nu ma accepta, deci faptul ca raspunsul intarzie nu e neaprat un semn rau. Insa desi aud ce imi spun parca inca nu inteleg.

Motivul acestei destainuiri este ca poate, doar poate, citind (de fapt scriind) aceste cuvinte o sa ajunga si la creier si nu o sa mai fiu asa panicata. Din pacate, sunt sigura ca primul lucru pe care il voi face dupa ce voi apasa “Publica” va fi verificarea mail-ului. As vrea sa uit pentru cateva zile ca am aplicat la facultati si atunci cand voi primi un raspuns sa il iau ca pe o surpriza, desi stiu ca si asteptarea asta da un farmec aparte unui raspuns pozitiv (nu stiu insa ce efecte dezastruoase ar avea unul negativ).

Wish me luck everybody apparently I really need it right now.

Dezamagiri personale

Intotdeauna mi-a placut sa cred ca am o parere despre orice. Si in continuare traiesc cu impresia asta. Am realizat insa ca nu e chiar asa. E chiar greu sa ai o parere complet personala in ziua de azi. Exista atat de multe informatii, atat de multa lume cu pareri incat e foarte greu sa stii daca intradevar ceea ce crezi vine de la tine si nu de la altcineva. Imi placea sa cred ca sunt destul, daca nu foarte greu, influentabila. Asta pana cand m-am auzit dand citate din oameni care nu-mi placeau, a caror idei nu ma impresionasera niciodata. Cred ca faceam asta de ceva timp atunci cand mi-am dat seama. Ma tratez in momentul de fata.

Stii ce ma enerveaza foarte tare la mine? Sa presupunem ca ma cert cu cineva. Si stiu sigur ca am dreptate, in capul meu mi-am format argumentele, sunt foarte solide, am exemple, am tot ce-mi trebuie ca sa castig. Cu toate astea, candva intre momentul in care deschid gura pentru a incepe sa vars tot amarul de planuri si idei pe care mi le-am format  si momentul in care primul cuvant se formeaza, ceva se intampla si in loc sa fiu persoana coerenta si cu sabia dreptatii in mana stanga devin o tipa incoerenta si tot ce stiu sa zic este “Ba nu!! Eu am dreptate!!11!”. Ma urasc in momentele alea.

Mai e ceva ce nu-mi place la mine. Am impresia ca de la un timp ma complac. Jobul pe care il am e ok, insa felul in care se comporta firma cu angajatii nu e deloc ok. Salariul se da cu intarziere, meritele nu sunt recunoscute, iar in fiecare zi se mai adauga ceva in plus de facut. Ce fac eu? Un mare NIMIC! Ma plang de tratamentul de care am parte, ma intalnesc cu ceilalti colegi si ne plangem pe la colturi unul altuia. Insa ceva concret? NU! Mi-am dat seama ca suferim de un complex al crizei si al lipsei job-urilor pe piata munci. Si nu ca nu ar fi job-uri (apar zilnic cateva sute…), dar tot auzim in stanga si in dreapta ca nu sunt job-uri, ca nu se fac angajari,etc etc. Nu-mi dau demisia pentru ca am rata la banca, platesc chirie intretinere si mai trebuie sa si mananc (bine macar ca nu fumez tigari) si fara acest job care imi da salariul cu intarziere de 2-3 saptamani nu stiu cum m-as descurca. Astfel, ma complac in a ma plange, a fi nefericita, si a ma stresa din cele mai mici motive. 

Am citit undeva ca cel mai mare dusman al unei vieti extraordinare este o viata buna. Facand doi pasi in spate si analizand situatia actuala, imi dau seama ca nu ar putea fi mai adevarat. Majoritatea povestilor de success incep cu cineva care nu avea bani nici sa treaca strada si printr-o oportunitate valorificata ajunge sa fie milionar, miliardar sau vaduva de milionar, miliardar

Nu zic ca ar trebui sa ii cautam (noi fetele) pe aia plini de bani care se pregatesc sa moara, ci ma intreb…daca maine ar da peste mine sansa vietii, as stii sa profit de ea? Sau i-as da cu piciorul pentru ca duc o viata relativ buna? Dar tu? Ai stii sa vezi ca e sansa vietii tale? Permite-mi sa cred ca nu si sa-mi para rau pentru asta. Dar cine stie? Poate maine o sa fie mai bine. Eu cel putin asa sper (asta nu inseamna ca o sa si fac ceva pentru asta – si nu sunt mandra sa zic asta )

Pestisorul de aur – J.M.G. Le Clezio

E prima carte a lui Le Clezio care imi pica in mana. Nu sunt o cititoare inraita, mai degraba sunt “o cititoare de tranvai” daca ma pot numi asa. De ceva timp am o prietena care imi aduce la intervale neregulate de timp carti care sa-mi tina de urat in perioada petrecuta fie spre casa, fie dinspre ea.

Ultima carte terminata in acest sumbru mod a fost “Pestisorul de aur” a lui Le Clezio. Recunosc ca m-a speriat putin anuntul printat pe legatura cartii “Castigator al premiului Nobel pentru literatura in 2008″, si am asteptat aproape 3 zile pana sa am curaj sa incep lectura. Singurul lucru pentru care imi pare rau acum, este ca am terminat foarte repede aceasta carte usurica si sentimentala, care e facuta parca special pentru femei.

Fetita Laila, o araboaica hilal, “din poporul semilunii” rapita cand avea 6-7 ani si vanduta unei evreice spaniole, se strecoara foarte repede in sufletul tau. Evenimentele traumatizante prin care trece se desfasoara cu repeziciunea unei avalanse, sau mai bine zis a unei succesiuni de avalanse. De fiecare data cand lucrurile par a se aranja, ceva nou si neasteptat se intampla si fetita este din nou aruncata in vartejul vietii. Furtuna o poarta pe trei continente, prin diferite tipologii de oameni care se aseamana in trasaturile negative mai mult decat mi-ar placea sa cred si de fiecare data optimismul si speranta ca soarele exista si dupa cei mai negri nori o duce mai departe.

Desi pare o povestioara nedemna de luat in seama, pasiunea cu care sunt povesitite intamplarile si trairile fetitei explicate, te face sa traiesti la un anumit nivel undeva in spatele chipului ei. Am putut sa simt tristete cand lucrurile nu mergeau de loc bine si sa ma bucur alatur de ea atunci cand lucrurile pareau a fi pe fagasul cel bun.

Recomand cu drag aceasta carte pentru evadarea din cotidian pe care o ofera.

Lie to me

Vreau sa stiu totul despre tine, vreau sa incerc sa inteleg tot ce simti, tot ce gandesti, vreau sa fiu langa tine cand toti ceilalti au fugit speriati. Vreau sa poti sa vorbesti cu mine, si de asemenea vreau sa pot vorbi si eu cu tine. Dar te rog, invata sa minti cate-odata. Invata ca ce nu stii nu te poate rani, si aplica principiul pe altii. In special pe mine. Eu vreau sa par naiva si copilaroasa uneori, pentru ca asa am invat eu sa trec prin viata fara sa fiu ranita. Daca dau impresia ca sunt naiva nu inseamna ca sunt neaprat, ci ca nu vreau sa stiu sau sa inteleg anumite lucruri care dor. Iar daca intr-adevar ma iubesti, unul din scopurile tale ar fi sa ma protejezi, de altii, de mine si chiar si de tine uneori.

As vrea sa stiu cum sa ma exprim pentru a te face sa intelegi ca de multe ori adevarul doare, si desi e bine ca stii, adevarul poate dauna grav sanatati…